29 Iunie 2015 - Anda Dogar

Nu știu cum sunteți voi, însă eu, mai ales în perioada premergătoare facultății, eram aproape în fiecare zi la biserică, unde aveam diferite activități: repetiții, rugăciune, întâlniri de tineret etc. Nu o dată, în mintea mea de copil, am avut impresia că Dumnezeu mă apreciază mai mult decât pe alţii pentru sacrificiile pe care le fac. Din fericire, El a avut destulă blândețe să îmi corecteze naivitatea cu grație. Am învățat adevărul într-un mod nu prea dureros.
Mintea și inima mea au primit și mai multă lumină de curând, în timp ce citeam din Biblie. Este vorba de textul din Matei 5:21-24. Acolo, Isus vorbește despre faptul că nu trebuie să ucizi ca să fii pedepsit, ci e suficient să te mânii pe fratele tău. Apoi, El ne învață că dacă știm că fratele nostru are ceva împotriva noastră, să ne lăsăm darul la altar și să ne împăcăm întâi cu el și apoi să ne aducem darul. 
Ce m-a impresionat a fost faptul că Isus nu ne spune să mergem să ne împăcăm cu fratele nostru dacă noi am greșit, ci dacă știm că el are ceva împotriva noastră. Dacă este prea greu un lucru, acela e să facem primul pas spre împăcare cu un om care ne consideră vinovați pe nedrept:“ De ce să merg eu să vorbesc cu el, dacă el greșește? Nu este obligația lui să vină la mine?”
De ce pune oare Dumnezeu pe umerii noștri această povară? Cred că e din cauză că El iubește sufletul acelui om mai mult decât darul nostru. El ne spune că dacă cineva se mânie pe fratele lui săvârşeşte un păcat, de aceea preferă ca noi cei nevinovați, să lăsăm mândria deoparte și prin primul pas făcut de noi, fratele nostru să fie scăpat de pedeapsă. Dumnezeu iubește mai mult sufletele decât darurile.

« Pacea

Gânduri »